Am simțit-o cum m-atinge,

Cum spre păcat mă-mpinge

Și-mi șoptește cu-n chip blajin

C-o viață-ntreagă m-ar iubi...

 

Și m-am simțit nemuritor

În privirea ei ce-ardea de dor

Să fie iubită arzător

De-un simplu înger păzitor...

 

Sau oare-așa m-ar fi primit

Într-un infern fără scăpare?

 

Un loc pierdut de realitate,

Unde-mi cântă zeii zi și noapte,

Un loc în care mă regăsesc

Lângă femeia pe care cred c-o iubesc...

 

O priveam sub luna plină

Și-o atingeam subtil pe piele,

Simțeam cum arde,

Cum mă imploră s-o iubesc,

Chiar dacă știu că doare.

 

Privire ca a ei n-am mai văzut,

Că din infern e venită, n-am crezut,

Dar ard macii de dorul ei

Când sunt singur și dau de greu.

 

Și-am crezut că o iubesc

Și că de ea mă-ndrăgostesc,

M-a luat captiv în vraja ei,

În lumea plină de idei...

 

O lume simplă, infernală,

Cu lacrimi în loc de apă,

Cu sânge în loc de ruj

Și cu spaimă-n suflet la apus.

 

Oare mă cred când îi șoptesc

Că o iubesc?

 

Să știu eu ce-i aia iubire?

 

Mă-nșel ca un poet pierdut prin lume,

Cu versuri uitate, fără nume,

Fără oră, fără dată,

Sunt speriat, mă uit în grabă

În infernul vieții mele,

Unde-mi găsesc cuvintele,

Falsele vorbe de iubire,

Care pe pământ ar valora cât o veșnicie.

Autor: Alexandra-Giulia Hleuca