Să te privesc…

Să te privesc cum se scurg cu moleșeală decenii și decenii, așa îți muți privirea fixă, când la un val, când la altul.

Cu trupul sfrijit de foame și de lipsa de mișcări, proptit cu greutate pe marginea unui pod de lemne vechi. Un pod care trece peste mare. Un pod, să aibă un cap între noi doi, o strajă, și celălalt departe. Să nu aflăm cumva ce mai păzește. Ce mai separă. În ce pământ s-a adâncit. Să nici nu ne întrebăm.

Cum nu mă mai întreb la ce îți stă gândul și de ce nu îți aud vocea. Cum tu nu te întrebi dacă sunt oare aici, dacă am uitat de tine.

Dacă văd cum ți-ai împietrit gâtul, ca nu cumva să îți pleci capul nesimțitor în lipsa ta de somn. Și văd. Te văd de pe nisip. Cu capul pe fire despletite și albe, cu părul murdar de sare și cu fața uscată de Soare. Un Soare rece, care așteaptă cu cruzime să mă mai izbească un val. Să ardă pornit stropii de apă rămași pierduți pe pielea mea. Și totuși, n-am putut să mă opresc din a te privi.

Și nu am să pot să mă opresc, nici când vei uita să îți mai deschizi ochii. Nici când voi urmări înțepenit de vreme creștedul tău cum se scufundă în pântecul boțit al apei, inert, cum mi te ia cu totul.

Te-am strigat pe nume și ți-am cerut, bătând cu disperare în limbi mute cu degetul pe scoici, să știi doar că trăiești. Că te-am văzut trăind, și crescând un întreg amar de timp. Să știi că trăiesc și eu. Că în viață nu este doar Marea. Sau Soarele. Sau Sarea. 

Nici nu te-ai clintit. Nici nu ți-ai coborat pieptul gol, să nu mai fie perpendicular pe linia palmelor țintuite pe genunchi. Să respiri. Să lași un aer uscat să-ți inunde plămânii strânși, să împingi într-un expir lung briza umedă spre chipul meu, să mă faci să plâng de fericire.

Ne-am fi potrivit respirațiile. Și poate așa am fi putut să ne cunoaștem. Inspir-Expir și îți știu trecuta viață, Inspir-Expir și ne putem ghici viitorul. Dar de atâția ani respir în van. Inspir boabe ascuțite de nisip, cu care am sperat de atâtea ori că am să mă sufoc odată. Expir un aer cald, nostalgic. Să-ți atrag atenția. Să-ți dezmorțesc cu grijă încheieturile.

Și mi-am mișcat limba aiurea pe cerul gurii, să caut într-o memorie străină un gust. Să îmi dau seama dacă la o revedere ți-am sărutat mâna. Dacă ți-am atins obrajii palizi cu buzele crăpate. Dacă m-ai sărutat tu, cândva, în apogeul slăbiciunii tale. Și ai plâns de rușine pe fața mea. Dacă aveai lacrimi dulci sau sărate sau amare.

Îți privesc brațele slabe cum iți restrâng trunchiul la o cutie mică a corpului tău, și goală și ușor de frânt. Îți aperi propriul trup abandonat, de parcă ai vrea, în sinea ta stingheră, să ai unde te întoarce. La cine, la ce. Să nu îți rupă vântul care schimbă anotimpurile coastele, într-un suflu prea apăsat, când nu i-a mai păsat că ești acolo. Trufia nestrămutată a naturii.

Mâinile mele stau afundate în nisip, pentru că am făcut din corpul meu refugiu cât timp te aștept să-ți muți privirea, și am avut nevoie de stâlpi puternici de sprijin, să nu mă prăbușesc în ființa mea pierită, să regret că voi fi imaterial și că vei rămâne singură.

Mi s-a lipit nisipul de palme. Așa nu am să mai pot să te ating, când ai să îmi sfârșești cu voie așteptarea, de frică să nu îți sfâșii pielea. De frică să nu am sângele tău imprimat pe mâini, căci nu mi-ai ierta-o niciodată dacă ți-aș pricinui orice durere.

Îmi rămâne doar să caut într-un aer vitreg oricare urmă din mirosul tău, să-i dovedesc minții meschine că figura ta încremenită nu este doar o iluzie ce-mi minte ochii. Și să nu simt nimic. Căci ți s-au disipat caracteristicile cu totul. Și aproape că nu mai ai culoare. Și în curând ai să îți pierzi și forma.

Dar tu rămâi nepăsătoare grijii mele neîmpăcate, ținându-ți tălpile pe suprafața apei, ca și cum aștepți să-nveți să mergi pe valuri. Și să fugi din câmpul meu vizual. Să rămân bătut în cuiele voinței tale, să mă știu ucis cu mână rece de dispariția ta. De așteptarea mea prelungă. De viața mea fără de scop.

Îți ții tălpile pe o apă care-ți înăbușă carnea. Care îți încrețește pielea și te îmbătrânește prematur.

Sau poate am ochii obosiți și acolo nu mai e apă de mult.

Îți afunzi picioarele goale într-un alcool tare, pe care nu știi să îl bei, de parcă ai fi fericită într-o beție uscată, o intoxicație a fiecărui mușchi și o moarte lentă a fiecărui nerv.

Sau poate am privirea derutată și acolo nu mai e alcool de ceva timp.

Îți miști vioaie gleznele în curara scursă chiar din colțul buzelor tale. Și zâmbești atipic. Și transformi Marea toată într-un ocean negru. 

În care te arunci reanimată și înoți cu atâta viață.

Viața îmi revine și mie și mă ridic ca ars de pe nisipul alb. Te privesc. 

Să te privesc.

Să pornesc pe urma ta.

Autor: Irina Georgiana Moise

“Încurajez către scris toate persoanele care simt că nu se cunosc suficient de bine sau care nu găsesc o modalitate de a-și face cunoscute față de sine cele mai ascunse sentimente și gânduri. Fie că vrei să-ți relatezi un vis pe hârtie sau vrei să îți povestești ziua care abia a trecut, scrisul este cea mai bună modalitate de a ne putea transpune, înțelege și explica liber.” sunt cuvintele pe care autoarea dorește să le transmită tuturor cititorilor săi.