În absența sunetelor 

Dragă Nero,

Când oceanele se vor fi uscat de tot și soarele va răsări din Vest, iar surzii vor putea auzi strigătele Pământului ce se stinge în agonie și orbii îl vor putea vedea sângerând prin fiecare crăpătură, atunci să îți descui ușa și să mă aștepți, pentru că mă voi întoarce la tine. 

M-ai legat cu lanțuri de cupru într-o temniţă udă și rece. Mi-ai pironit gambele cu bucăţi de fier îmbibate în uraniu, înfipte adânc în podea. Oare cu ce te-am nemulţumit?

N-am fost umilă. Nu voi fi niciodată.

Ştiai asta când m-ai ales să-ți fiu soție. Ştiai că te arunci în luptă purtând pânză și sandale, în timp ce inamicul este îmbrăcat în zale și călărește. Erai prea orb să vezi ce te așteaptă.

Îmi este dor de copilul căruia îi coseam zilnic breteaua de la robă. Ce dacă eram și eu tot un copil? "Fetele trebuie să se supună." Și m-am "supus" ani de-a rândul, cât timp îmi păstram demnitatea intactă, cusundu-ți hainele, ținându-ți în frâu orgoliul și păzindu-te să nu ajungi un păgân însetat de sânge, dar te-am pierdut din vedere. Am clipit mai încet și te-ai transformat într-un împărat monstruos, arzător de sate, de femei, de bărbați, de copii. Mi-ai incendiat chiar și sufletul.

Ce te-a furat de lângă mine?

Cumva Zeus, plictisit și rămas fără ofrande?

Sau vreun vânt ce adia dinspre golfuri aducând vrăjile sirenelor cu el?

În trecut, când soții se certau, legea aplica pedeapsă egală ambelor părți. Femeilor le tăiau urechile, iar bărbaților le coseau buzele. Astfel aveau nevoie unul de celălalt și trebuiau să se înțeleagă din nou, pentru a supraviețui, până când  un cal negru va sosi pentru unul din ei. Au vrut să ne facă și nouă la fel, dar tu erai împărat. Nu se concepea ca un bărbat atât de important ca tine să fie înjosit astfel, așa că mi-au "dăruit" mie ambele pedepse. Le-am acceptat, cu greu, sperând că astfel vor dispărea conflictele. Dar tu m-ai lăsat în urmă. În loc să mă ghidezi mi-ai dat drumul la mână și erai cât pe-aici să mi-o tăi dacă îndrăzneam cumva să o întind spre tine cerând îndrumare.

Mă bucur că mi-au lăsat ochii în pace. Este plăcut să poți vedea ceea ce te înconjoară. Însă noaptea, m-am temut de ea mereu, pentru că văzul meu devenea inutili în acele ore. Nu puteam auzi nimic, nu mă puteam apăra, nici măcar să implor milă nu eram capabilă.

Nu ai idee, dragule, cât de terifiant este să trăiești într-o lume colorată, dar lipsită de orice sunet. Îmi este dor de sunetul frunzelor uscate când calci pe ele și îmi este dor să râd. Simt cum flacăra din piept se stinge încet, pe zi ce trece devine mai plăpândă, cerșind măcar un zâmbet de la mine. I-aș da fiecare zâmbet pe care îl mai am în cont, aș râde atât de zgomotos încât morții s-ar trezi să mă mustre și să îmi spună că nu îi las să se odihnească, dar nu pot.

Nu pot și simt cum înnebunesc treptat, iar tu nu vezi mișcările spasmodice și disperate ale mâinilor mele. Puterea, frica oamenilor și laudele nemeritate din partea prea falșilor tăi servitori te-au orbit complet. Sau poate nu îți pasă, alegi să mă ignori, să mă uiți, deoarece sunt doar o rămășiță a greșelilor tale? O dovadă că până la urmă și tu ești un om ca toți oamenii, nicidecum vreun trimis fără de cusur al zeilor. Sau nu înțelegi limbajul semnelor. Mereu ai fost ignorant și încăpățânat.

Dacă tu ai fi fost cel privat de sunete și supușii tăi și-ar fi pariat inimile pe faptul că nu i-ai obliga să-și scoată și ei corzile vocale și să învețe limbajul semnelor doar pentru a te ajuta să nu te simți diferit, iar eu aș fi pariat centrul pământului pe faptul că o vei face, cu siguranță aș avea destul mușchi cardiac să fac tocană și în următoarele trei vieți.

Ar fi fost mai înțelept din partea mea să nu ridic mâna asupra ta, dar ai meritat-o. Niciodată să nu te forțezi asupra unei femei care ți s-a oferit de bună voie.

Sunt curioasă ce era acel lichid violet pe care i-ai pus să mi-l injecteze zilnic, după ce m-ai închis în această grotă blestemată. Au trecut aproape cinci săptămâni. Nu cred că funcționează așa cum se așteptau. Probabil de aceea au mărit și doza. Simt cum îmi pierd ideile deja. Voi încerca să termin scrisoarea cât încă sunt lucidă, dacă mai poți numi "lucidă" o persoană care...dar mai întâi să termin ceea ce începusem să povestesc.

În ultimele zile au încercat să mă convingă că trebuie să fac baie, dar nu m-au păcălit. Știu eu ce voiau ei să îmi ofere: o baie de arsuri radioactive. Au renunţat. Simt cum mă sting, cum mă pierd în umezeala din această temniță.

O să mă culc după ce termin scrisoarea, îmi este foarte somn. Paznicul mi-a spus astăzi, prin semne, că ai aflat că nu vreau să îmi iau "tratamentul" și că te îndrepți încoace grăbit. Vei ajunge cam în două zile. Mă bucur că te-ai trezit din beția care te învăluise, dar goana ta este...sau să spun "a fost" inutilă. Voi fi de mult rece când vei ajunge tu la mine, dar măcar condițiile de aici sunt numai bune pentru a-mi păstra corpul intact. 

Nu reușesc să îmi găsesc cuvintele. Simt cum mi se inundă retina. Am plâns prea mult, conștientă că vor exista consecințe, sau nu am plâns deloc ? S-au spart vasele minuscule ce îmi irigau ochii. Pic-pic, se scurg hematiile; pic-pic, leucocitele; pic-pic, trombocitele încearcă în zadar să coaguleze sângele. Ce bine că nu mai sunt nevoită să îmi folosesc ochii decât pentru puțin timp. Pic-pic, se scurge și forța mea vitală. Se face frig, din ce în ce mai frig. Întotdeauna a fost răcoare aici, dar niciodată ca acum. Aș cere paznicilor să îmi aducă o găleată de petrol și două cremene, să mă pot încălzi, dar sunt în pauză de masă. 

De-am mai fi jucat o dată șah. Roagă-ți supușii să-ți bage în sicriu și o tablă de șah, cu piese din lemn, ca să putem pluti pe ele în vâltoarea vieții de apoi. Să-ți pună și niște portocale. Amintește-ți că mi le decojeai întotdeauna. Nu pentru că eram firavă sau vreo mimoză ce nu își permitea să-și murdărească mâinile cu zeama unei portocale, ci doar pentru că tu o făceai mai bine decât mine și în timp a devenit o regulă nescrisă. Le decojeai instinctiv, la fel cum eu îți aranjam fiecare haină, imaginându-mi cum ai arăta îmbrăcat în ea, având grijă să fie curate și să emane un parfum proaspăt mereu, tot instinctiv. Era un troc, inocent, simplu, ca între doi copii. Tu, însă, ai încetat să îți mai oferi partea și trocul s-a transformat în tribut. Aș muri să mai mănânc acum o portocală. Cât de ironic, de murit am să mor, dar fără portocală. 

Mă voi ruga zeilor pentru tine, să aibă milă, să nu te pedepsească prea aspru. Te rog, oprește-te, să fiu eu ultima ta victimă. Ce rost are să zbieri și să aștepți să ți se răspundă înapoi într-o lume complet surdă și mută?

Știu că ți-ai fi dorit să nu mă opun, să îi las să mă scalde în acel lichid cu luciu metalic, dar am preferat să fiu eu însămi până la final. Mai bine mor ca femeia pe care ai iubit-o cândva, nescăpându-mi demnitatea din lesă, decât să trăiesc ca o păpușă dependentă de tămâia și ritualurile săptămânale ale unui vraci.

Lumea s-a schimbat și odată cu ea s-au schimbat și oamenii. Îmi pare rău că nu pot ține pasul cu ei. Într-o astfel de lume bolnavă, m-am îmbolnăvit și eu. Știu bine că nu am nici o șansă ca ea să se vindece și astfel nici eu nu mă voi vindeca. Mi-ar fi putrezit urechile, dacă le mai aveam, iar buzele mi s-ar fi încleștat, condamnându-mă la înfometare, dacă nu erau deja cusute.

Mă condamni, consideri că am luat măsuri prea drastice, dar tocmai tu?

Tocmai tu, cel ce știa că în adâncul acestui costum de carne efemer pe care îl posed stă ascuns un cub de gheață ce arde mocnit, mă judeci.

Poate nu îți mai aduci aminte. Te iert. Așa sunt oamenii, au memoria limitată condiționat. Îți voi arăta din nou flacăra rece pe care o considerai o fantasmă . Te voi iniția a doua oară în arta criogenizarii scânteilor. Dar să nu uiți din nou, pentru că a treia oară când vei dori să te învăț voi fi de mult doar praf de pușcă și nu voi mai putea să bat la ușă și să aștept să îmi deschizi.

Un ultim lucru, dragule. 

Oare mai poți numi "lucidă" o persoană care a început să scrie cu propriul sânge, pentru că i s-a terminat cerneala?

Autor: Coraline 

Mai departe, pornind de la poezia ”Rugă pentru Duminica Floriilor”, scrisă de Ion Minulescu, Coraline (autorul creației “În absența sunetelor” ne transmite următorul mesaj: “La 94 de ani distanță de la data publicării poeziei, aș dori să v-o aduc la cunoștință, întrucât pentru mine reprezintă una dintre ancorele care mă ajută să nu mă afund prea tare în viață, care adeseori te întâmpină cu furtuni și nu cu valuri line. Găsiți-vă propriile ancore, indiferent care ar fi acestea, pentru că nu este important cât de repede poți înota, ci cât de departe poți ajunge.”

”Rugă pentru Duminica Floriilor” de Ion Minulescu

Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu

Și iartă-mă că-n viață n-am fost decât ce sunt -
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Și-un mic vârtej de vânt...

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă
Și bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Și-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar...

Și iartă-mă că-n viață n-am fost decât așa
Cum te-am văzut pe tine -
C-așa credeam că-i bine!...
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropește-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreaptă
Și pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarțele Scripturii
Și-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta
Și fă să uit c-odată am fost și eu ca Tine!...

Observ în jurul meu persoane care încearcă să se încadreze în ”tendințe”, când ei sunt, evident, mult mai frumoși și mai fericiți în momentele în care, ”îmbătați” cu curaj, se arată cum sunt cu adevărat de fapt. Nu fi-ți decât ce sunteți, nu cum considerați că ar trebui, pentru că lacrimile plânse când nu mai ști cine ești și nici unde vrei să ajungi sunt mult mai otrăvitoare pentru suflet, decât acelea de când rătăcești puțin și trebuie să te întorci în punctul în care te-ai ancorat ultima dată. Vă doresc să fiți mai sinceri cu voi înșivă, să vă acordați timp, răbdare și iubire și să vedeți cât de frumoși veți fi atunci. ne mărturisește autoarea.