Timpul

Într-o poveste mereu ne regăsim,

Tu și eu, eu și el,

Iar dorul de amintire reînvie

Și vreau să-ți povestesc și ție

Istoria sufletului meu. 

Ferestrele inimii mi le deschid pentru tine.

Acest gând zbătându-se între virtute și tăgadă,

Așteaptă din norii cuvintelor să cadă

Ploaia toridă a verii senine. 

Astăzi sunt monitorul timpului,

Timpul fiind un chirurg desăvârșit, 

Care a disecat cadavrul sinelui,

Celei care a așteptat cu drag un sfârșit. 

Diseacă inima, diseacă mintea 

Diseacă tot pentru a vedea 

Pe cine a pierdut odată, 

Când nucul din vis i se arată. 

Medicul privește neînțelegînd nimic,

Căci ea tot nemișcată stă.

Copiii stau curioși și ei,

Toți spectatori în fața cărnii fiind,

Dar tot neînțelegînd nimic. 

Cu mult curaj și mișcări fixe 

La inimă se ațintește,

Cu bisturiul făcând drepte,

Mândru de sfâșierea nopții certe. 

Ușor, ușor medicul taie din toate,

Din inimă sau creier sau altceva din spate,

Iar fata rece, fără a se sfii

Oferă lumii, în dar, lacrimi de graffiti,

Irisul vărsând tulburarea ochilor căprui 

A cărei frumusețe nu a mai găsit-o în a nimănui.

Lacrimi de jar văzute de acesta

Îl intrigară din ce în ce mai tare

Și bisturiul tăia furios în carne

Cu speranța că moarta îi va mai da un semn. 

Frumoasa fată a cărei val verde-auriu

Prindea acum urme de roți de aramă,

Încât sângele îi îngheța în fața lui,

Precum făcea și în timpul întâlnirilor din vară.

Monitor al timpului am zis că sunt,

Și-atunci m-am îndurat de fată,

Lăsând-o să spună în momentul crunt 

Câteva cuvinte care să trezească 

Ceva ce numai el o să-nțeleagă

În două grame de cuvinte. 

"Pe cerul meu din noaptea grea

Ai rămas tot cea mai frumoasă stea”

Autor: Dan Maria-Roxana