E lună plină

Autor: Antonia Nicolae

E lună plină!

Și ori de câte ori privesc spre al tău cer

… e lună plină.

Copacii, păsările și-ntreaga lume, i-ai învelit în negură, draga mea lună,

Furându-le strălucirea cea de preț și-nghețându-o pe veci.

Din universu-mi prăfuit, te-am zărit pentru o clipă,

Cum te oprești nedumerită în a mea tindă.

Și ai ales să-mi zâmbești, umila-mi stângăcie,

Cu a ta dulce, efemeră rază,

De parcă m-ai cunoaște dintr-o altă viață.

Eu, jumătatea, iar tu, un întreg,

Tu, călătorind, eu, a lumii vechi,

Nu credeam că la fereastra mea o să te oprești.

Căci ce nevoie ai avea de mine, când lumea toată ți se cuvine?

Îndată, mi-am deschis fereastra, să intri cu toată voința,

Să-ți dăruiesc a mea ființă, dragoste și suferință.

Dar ai plecat...

Eu am rămas străină, a nimănui, goală-n propria-mi umilință,

Purtându-ți raza ca pe-un dar, rămânându-mi o dorință.

De dragoste sau de amor,

N-am putut să nu te-ador

Și am început să-mi cos inima lovită,

Crezând că-n imperfectul meu poate o să-ți fiu sortită.

Pecete de flori am construit,

Calea să-mi umbrească și propria-mi lumină,

Să nu las să ardă nimic mai tare decât tine.

Dar mi-ai fost doar o clipă, atât mi te-ai dăruit,

Și-o port în mine-o veșnicie, mai presus de infinit.

Căci nu te-ai întors, n-ai mai venit…

Iar eu, a ta, dulce primăvară, așteptându-te în prag,

În doruri grele îmbătată, scăldată-n agonie,

Îți rămân a ta, eternă pân’ la nemurire.

Și totuși, când mă uit la geam, e lună plină...