Med Poets Society Club - Chapter 6

Nu te strig. Te scriu.

De mi-ar fi viața o picătură de ploaie, m-aș ascunde printre nori, m-aș întoarce în Paradis, la Adam și Eva, și m-aș certa cu El, aș plânge, m-aș pune în genunchi, aș implora...

De ce au fost creați doar doi pomi?

La ce bun să fi existat un pom al cunoștinței de bine și de rău, când adevăratul păcat și durerea cea mai de temut nu sunt cauzate de răutate, ci de o pierdere inevitabilă, de dispariție, de imposibilitatea atingerii sau a unei vorbe mângâietoare?

Cu ce mă ajută povestea unui pom al vieții, când mă torturez zilnic cu ideea nemuririi, cu un basm biblic, cu o iluzie sfâșietoare?

De ce nu un pom al iubirii?

Nu aș trăi îndeajuns pentru a-mi ucide dragostea infinită, nu mi-ar sângera sufletul în o mie de vieți cu tine cât mi-am umplut cu sânge amar existența în lipsa ta, în atât de mult timp, cu un calvar al minții, cu cea mai crudă soartă pe care o poate experimenta un biet om; și, totuși, parcă doar ieri fugeam ca nicicând spre tine, alergam fără rezervă, fără teamă, fără cuget, mă grăbeam cum se grăbește puiul către părintele prea iubit, către izvorul de calm lăuntric și către unica alinare pe Pământ: emoție pură, fără condiții, fără gelozie, doar sentiment netrucat.

Parcă am fi fost noi în urmă cu doar câteva clipe. Parcă, e doar parcă... Nu doar inima-mi plânge pătimaș când îmi amintesc, ci și vântul, frunzele, iarba, pomii care m-au văzut și au râs. S-a dus și asta... S-a dus tot. La fel ai făcut și tu.

Autor: Brighite-Maria Opriș